pregatirea-sf-tron_0

Duhul cel Sfant se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna

Darul harului divin, Duhul Cel Sfant, se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna. Mandria si superficialitatea alunga insa harul ceresc.
Sufletele iubitoare de adevar si de Dumnezeu, care Il cauta neincetat pe Hristos, nici nu mai au nevoie sa fie indemnate de altii; ele se simt tintuite de Crucea lui Iisus si zilnic recunosc pasirea lor inainte, progresul lor duhovnicesc, fara insa a se umple de mandrie. Fiind flamande dupa dreptatea virtutilor, ele primesc iluminarea mintii in duh, dupa cuvantul lui Hristos Insusi:
De fapt, aceasta saturare nu va fi deplina decat dupa eliberarea de trup. Dumnezeu trimite bogatiile sale in mod gradat, in masura staruintei celui ce i le cere. Şi,cu toate darurile primite, aceste suflete nu se cred a fi cineva, isi simt permanent si nimicnicia si josnicia. Nu se incred in sine niciodata, ci dimpotriva, de la Domnul asteapta harul si implinirea setei lor arzatoare dupa El. Şi cu cat primesc mai mult, cu atat mai neansemnate se simt, si ard nesatios dupa Mirele ceresc. Duhul Sfant le aprinde din ce in ce mai tare.
Sufletele timide insa, care nu indraznesc sa-L ceara pe Duhul Sfant, care se trandavesc crezandu-se incapabile de asa ceva, care se lasa prada indiferentei si nu nadajduiesc in Dumnezeu si in faptul ca El poate sa le schimbe, sa le elibereze de patimi, aceste suflete pierd vesnicia din cauza lipsei lor de straduinta. La fel si cele care s-au straduit, dar s-au delasat, n-au mai perseverat, au cazut din nou; si caderea din urma este cu mult mai grea si mai grozava! Au nesocotit harul ceresc, l-au tratat cu neglijenta, cu indiferenta; drept este deci sa nu-l mai primeasca niciodata!
Cand harul de sus ne-a atins, vrem-nu vrem, trebuie sa urcam, sa luptam in continuare, altfel suntem pierduti. Cei care au primit mangaierea harului si se multumesc cu aceasta mangaiere, cu aceasta placere spirituala si se incred in aceasta, traind fara grija, curand de tot vor cadea in mandrie, inima lor nemaifiind zdrobita si gandurile lor nefiind pline de smerenie. Ei se cred ajunsi pe o inalta treapta a desavarsirii, sunt multumiti de ei si, fara sa-si dea seama, aluneca jos de tot din cauza neatentiei lor si a increderii in sine si in puterile lor. Parerea lor inalta despre ei insisi ii face sa piarda si putinul har ce li se daruise; Iisus a spus-o doar: “Celui ce are i se va da, iar celui ce n-are si ce i se pare ca are i se va luaCelui care Il iubeste cu adevarat pe Hristos, chiar de-ar face mii de fapte bune, tot i se va parea ca n-a facut nimic inca. Niciodata nu se va lauda cu faptele sale. Chiar de ar posti pana s-ar usca, tot nu va crede ca s-a infranat. Chiar de va intelege lucruri tainice si va avea descoperiri ceresti, i se va parea ca nimic nu stie inca. Unul ca acesta se topeste de dorul dupa Dumnezeu si nimic altceva nu mai stie.
Se afla intr-o continua si infrigurata asteptare, cuprins de dorinta arzatoare de a se uni cu Hristos. Asteptarea aceasta ii este sustinuta de credinta certa ca va obtine pana la urma mantuirea deplina, scaparea de patimi si sfintirea trupului ca sa-L poata primi intr-insul pe Duhul Sfant. Sunt necesare insa incercari multe, grele si neincetate pentru a determina un suflet sa ajunga in starea aceasta. Este vorba de o maturitate spirituala ce se castiga dupa multa experienta. Şi numai daca va rezista tuturor ispitelor ce i se pregatesc de catre rautatea diavolului si nu va cadea, ci le va birui prin rabdare, numai atunci acest suflet se va invrednici de darurile Sfantului Duh. Sfintenia nu coboara pe pamant decat in aceste vase alese, care s-au curatit cu multa straduinta si cu munca istovitoare.

Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta

Prin neascultare, Adam a pierdut doua lucruri deodata: a pierdut inocenta si curatenia; si a pierdut mostenirea cereasca.
Astfel, a ramas ca un ban falsificat, care nu mai are valoare. El nu a pierit cu totul, insa a ramas doar in firea lui trupeasca; a murit de la fata lui Dumnezeu, a pierdut prezenta lui Dumnezeu pe care o avea per­manent cu sine inainte de cadere. Ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, si pe cele rele, si pe cele bune. Nu le distruge imediat pe cele rele nu pentru ca le-ar tolera, ci pentru ca nici nu priveste la ele. Asa cum in lume exista locuri de pierzanie, de desfranare, pe langa care cel drept trece insa netulburandu-se si fara sa le vada, caci pentru el sunt moarte. Tot astfel Dumnezeu ii trece cu vederea pe cei rai, nu Se odihneste in ei, pentru ca acestia sunt morti pentru El. Pe cel drept harul insusi il invata daca este cu adevarat ales de Dumnezeu; unul ca acesta simte in el o prefacere continua, fara insa sa se mandreasca cu ea, ci mereu rusinandu-se de trecutul lui. Se considera a nu fi nimic, ci numai cenusa si praf, ca David, care spunea: “Sunt un vierme, si nu om, batjocura oamenilor si dispretul poporului“. Numai aceasta smerenie ne reda mostenirea pierduta de Adam - inima vesnic infranta si zdrobita. Toti dreptii se cunosc intre ei, se simt, chiar daca harul lucreaza diferit in fiecare. Cu totii insa au acelasi duh, aceeasi limba, merg pe acelasi drum ingust, sufera cu totii aceleasi prigoniri, aceleasi batjocuri. Cu totii pribegesc si lumea nu-i primeste. Şi daca Hristos, Dumnezeul nostru, a fost batjocorit si chinuit asa cum a fost, toti cei care-L iubesc si-I urmeaza Lui trebuie sa sufere ca si El, caci sluga nu poate fi mai mare ca Stapanul“.
Sa ne crucificam cu Domnul cel crucificat, sa nu cautam viata comoda si admiratia oamenilor. Numai asa vom avea parte de proslavirea impreuna cu Cel ce S-a proslavit. Mireasa, adica sufletele noastre, trebuie sa sufere impreuna cu Mirele, caci numai astfel devine tovarasa lui pe vecie. Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta, fara sa mergi pe drumul cel aspru, cel stramt.
Adam era imbracat la inceput in stralucire prin cuvantul lui Dumnezeu. Acest cuvant era hrana trupului sau, si abia dupa calcarea poruncii si-a vazut trupul gol si a simtit rusinea in inima lui. Caci tot ce a creat Dumnezeu a fost curat, iar trupurile goale nu sunt ceva spurcat si de rusine, ci numai gandurile noastre poftitoare sunt pacatoase si de rusine. Nu goliciunea este pacat, ci intentia cu care se dezgoleste trupul omului. Şi lui Adam, desi a cazut, i-a ramas cunostinta asupra a ceea ce este bine si rau. Şi regretand greseala facuta, s-a luptat sa nu mai pacatuiasca inaintea lui Dumnezeu; de aceea a si fost scos din iad sufletul sau de catre Hristos cel inviat. Noi insa am mostenit cu totii prima lui neascultare, dar si posibilitatea de a repara greseala mostenita.
Sa cautam deci sa recastigam mostenirea pierduta, sa avem frica si credinta in Dumnezeu, insa fara a-I cerceta intentiile. Mintea noastra este prea mica si nu poate cuprinde infinitul. Noi insine nu putem sti cum iau nastere gandurile noastre atat de variate; cum vom avea deci pretentia sa declaram ca am inteles intentiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afunda in cercetare se rataceste, cautand sa afle ce si cum lucreaza Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu poate sa-L inteleaga. Cand copilul suge laptele mamei nu se intreaba cum si de unde vine el, ci soarbe si se satura. Asa si noi sa luam din Dumnezeu ceea ce ne trebuie noua, ceea ce ne vindeca sufletele noastre. Dumnezeu este chiar in noi insine, dar noi nu stim. Hristos ni-L descopera noua insine; pe El sa-L ascultam, El este mesagerul lui Dumnezeu, El a fost om trupesc ca noi, a vorbit ca noi, ne-a dat invataturi. Nimic altceva nu ne mai trebuie. Sa implinim deci cuvantul lui Hristos, si vom sti tot ce ne trebuie despre Dumnezeu. Ba, mai mult, vom trai impreuna cu El, caci El va veni si Se va odihni si-Şi va face locuinta in inima celui ce-L iubeste. Dumnezeu ne cere iubirea si prin iubire El ne trimite si cunostinta. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu devine un teolog fara sa stie si fara sa vrea. Pecetea lui Dumnezeu se va aseza pe cei curati, pe cei care asculta glasul lui Dumnezeu, care ni S-a facut noua cunoscut prin Iisus Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu este hrana sufletelor noastre, asa cum i-a fost lui Moise, care a postit pe munte 40 de zile si, cand s-a intors, nu slabise deloc, ci era plin de stralucire. Acea stralucire simboliza focul divin din sufletele dreptilor, ce se va arata la inviere.Sufletele acestea devin o biserica a lui Dumnezeu, pentru ca ele au lasat totul, ca Maria, sora Martei, si s-au asezat la picioarele Domnului. Celui care iubeste, asculta si staruieste in dragostea lui, Dumnezeu ii urmareste sufletul si ii trimite putere ascunsa. Vine intotdeauna un semn de sus ca Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunile si acest semn ne intareste, ne da siguranta mai mare si ne aprinde dragostea si mai mult. Asa cum a spus el despre Maria, care-L iubea, acele cuvinte care i-au dat ei putere si duh si au umplut inima ei: “Maria partea cea buna si-a ales”
Şi nu este de mirare ca cei care se apropie trupeste de Domnul primesc putere! Duhul Sfant cade peste cei credinciosi si ii invata in ascuns ceea ce ei nu stiu, si nu mai au nevoie sa caute prin carti. Iubirea lor atrage darul de sus al iluminarii.
Celor care lasa totul pentru Dumnezeu, Acesta le va trimite Duhul Adevarului, Mangaietorul sufletelor lor. Omul ceresc se uneste cu omul pamantesc si Domnul Se descopera sufletelor acestora si ii invata totul.